Poti să fii idiot pur şi simplu. Dar parcă nu are farmec. Ba chiar devine o situaţie deranjantă. De mic ţi s-a spus că eşti idiotul clasei, apoi viaţa te-a pus într-un colţ de umbră, n-ai cum să te faci văzut, nimeni nu te cunoşte, nimeni nu te respectă. Şi vezi cum, între timp, alţii reuşesc, primesc onoruri, bani, situaţii, duc o viaţă confortabilă...păi cum să nu ne enervezi?

Dacă nu eşti totalmente şi definitiv idiot, te uiţi înspre tine şi încerci să faci ceva. Dacă nu, atunci de-abia începe distracţia căci, nu-i aşa, cineva trebuie să fie de vină şi să plătească pentru toate amărăciunile pe care le-ai adunat conştiincios într-o viaţă întreagă de refulări.

Iar cine este de vină, evident, nu poate să fie decît parte a unei conspiraţii care se ocupă cu machiaverlâcuri, anti-naţională şi, oricum, demnă de a fi condamnată, înfierată şi adusă la judecată în faţa naţiunii recunoscătoare. Şi să nu uităm că primul element definitoriu al patologiei idiotului martir este greaţa profundă de ţara în care s-a născut şi de toţi concetăţenii săi...căci, e limpede, altfel ar fi stat lucrurile să se fi născut el în altă parte, acolo unde oamenii ar fi ştiut sa-l preţuiască la justa sa valoare!

De aici, poate, bucurie cu care, ca popor cu tendinţe masochiste ce ne aflăm, sărim orbeşte dar cu o extraordinară satisfacţie pe orice subiect care poate servi demolării propriilor noastre valori, personalităţi sau prestigiu. Că este sau nu aşa, asta nu contează şi chiar de ce ar conta dacă vrea Dumnezeu să se mai creeze încă un moment de isterie şi câteva zile cu Breaking News . Nu contează pentru că, înainte de toate, nu vrem să conteze. O mărturisim deschis sau nu, dar câtă plăcere ne face încă o ştire negativă despre noi, încă un cuţit sau măcar o lamă de briceag înfiptă în vârtejul unor jocuri pe care oricum nu ne dăm silinţa să le învăţăm, fiind ele prea complicate