Nu doar că nu ştim să păstrăm, dar avem un soi de drac al distrugerii. Cum ridică cineva capul, cum se înalţă ceva deasupra mediei, ne mobilizăm pentru a căsăpi.
Sunt românii capabili să facă lucruri bune? Răspund fără ezitare: da! Sunt românii capabili să păstreze lucrul bun, odată ce l-au făcut? Răspund la fel de prompt şi cu năduf: nu!
Acum douăzeci de ani, în locul fostului muzeu al Partidului Comunist plasat samavolnic în frumoasa clădire de la şosea gândită, de la bun început, să fie muzeu de etnografie, s-a instalat un muzeu nou, Muzeul Ţăranului Român, cu un nou director, Horia Bernea. Instituţia a căpătat în scurt timp un profil aparte în seria muzeelor de acelaşi tip din lume şi, în 1996, a câştigat titlul de „Muzeu European al Anului", acordat de Forumul Muzeului European.
E unul dintre (tot mai) puţinele locuri din Bucureşti unde poţi invita un străin, având garanţia că vei avea o reacţie de entuziasm. Din păcate, Horia Bernea, iniţiatorul competent şi curajos al unei abordări muzeografice insolite, a dispărut înainte de vreme. A lăsat în urmă totuşi, pe lângă farmecul inimitabil al modului său de a înţelege şi de a expune arta populară, o sumedenie de tineri emuli, capabili să lucreze mai departe, în acelaşi spirit. Dar le trebuia un nou şef. Irina Nicolau n-a trăit nici ea destul pentru a asigura buna continuitate a momentului inaugural.
O soluţie plauzibilă a părut, la un moment dat, Dinu C. Giurescu, om presupus a fi civilizat şi, prin fire, mai curând paşnic. S-a dovedit o alegere greşită. Cu totul exterior domeniului, el a fost repede confiscat de convenţia obosită a muzeografiei şcolare şi era cât pe-aci să înlocuiască verva prin buchiseală, viziunea prin platitudine. Lucrurile s-au recalibrat sub conducerea lui Vintilă Mihăilescu, antropolog solid şi imaginativ, adept al unei alte stilistici decât directorul fondator, dar re
