Se spune, cu un licăr romantic în ochi, că „banii n-aduc fericirea“. Nu prea sînt de acord. Dacă banii aduc ceva, apoi tocmai asta aduc: un fel de fericire. Fie una directă, materială, care nu e chiar de lepădat, fie una mai subtilă, în funcţie de calitatea posesorului (fericirea de a dărui, de a aduce bucurii altora, de a face opere de binefacere, de a crea instituţii, pe scurt de a-i face fericiţi pe alţii). Că banii nu îţi umblă, neapărat, la sufleţel, că faptul de a avea bani nu garantează nici liniştea lăuntrică, nici căsnicia ideală, nici buna dispoziţie, nici sănătatea, nici înţelegerea superioară a lucrurilor, e adevărat. Dar există vreo sursă lumească a unor astfel de „bunuri“? E sărăcia mai productivă? E obligatoriu ca omul cu bani să fie o otreapă sau un melancolic nevindecabil? Tot ce se poate spune e că „fericirea“ nu depinde de bani. Că drumul spre ea are alte repere, alte determinări, ba chiar că obsesia de a o căuta, cu buzunarul plin sau gol, e un mod aproape sigur de a nu o găsi.
Sînt alte lucruri pe care averea într-adevăr nu le aduce, dar pe care cei cu bani cred că le au şi anume tocmai pentru că dispun de bani. Toţi, sau mai toţi, îşi închipuie că banii aduc înzestrări, drepturi, puteri şi virtuţi pe care sărăntocii nu le au. Acesta e, de multe ori, derapajul major al bogatului: o falsă conştiinţă de sine.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileUnii cred, de pildă, că banii sînt un atestat de personalitate. Pentru că se întîmplă să ai ceva, începi să crezi că eşti cineva. Capeţi un aer fudul, de vedetă răzgîiată, îţi afişezi portretul ca pe o efigie, priveşti în jur suficient şi dominator. Arăţi că eşti „mare“, super-influent, invulnerabil şi capricios. Nu ţi se poate refuza nimic, ştii, poţi şi faci. Ai mereu în preajmă o curte slugarnică. Plăteşti pe cine vrei, cu ce
