Lumea înţelege adesea greşit fulgerarea „infarctului”. Omul crede greşit că un infarct plesneşte şi rupe muşchiul inimii. Nu este aşa. O blocare a unei artere coronare care hrăneşte muşchiul cardiac întrerupe hrănirea cu sânge a unei porţiuni a inimii, care moare prin lipsă de oxigen. În realitate, în zona neirigată cu sânge există trei destine ale celulelor din porţiunea cardiacă. Unele celule mor pentru că n-au fost salvate în primele 45 de minute. Altă categorie de celule sunt doar leşinate şi pot fi revigorate în maximum şase-opt ore de la instalarea infractului. Iar a treia categorie de celule scapă neafectate şi rămân vii.

Tocmai de aceea trebuie să se intervină în primele şase ore, pentru a revigora celulele leşinate din muşchiul inimii. De readucerea în stare de acţiune a acestor celule leşinate depinde viaţa omului după infarct. Cum trebuie să se acţioneze în primele şase ore? Metoda clasică şi deja bătrână, dar încă în funcţiune, este ca, prin perfuzii cu medicamente care dizolvă cheagurile blocante, să se dea drumul circulaţiei sângelui spre inimă. Dar saltul calitativ teribil l-a făcut cardiologia intervenţională. Se introduce prin artera de la încheietura coapsei o sondă numită cateter, cu o substanţă de contrast, şi pe ecranul aparatului de arteriografie apare tot sistemul circulator sub forma unui copac cu toate crengile şi rămurelele.

Se depistează astfel locul în care s-a produs blocarea cu un cheag. Se profită de prezenţa zonei de artere, astfel încât un balonaş striveşte cheagul şi tot cu acel cateter se montează şi un stent, asemănător unui arc de pix care menţine dilatat vasul cu pricina. În cazurile mai grave, cu mai multe înfundări pe vas sau cu prezenţa cheagului într-un punct greu de atins, se trece la montarea unui bay-pass sau a mai multor.

Lumea înţelege adesea greşit fulgerarea „infarctului”. Omul crede greşit că un