Scrierile irlandezului Martin McDonagh şi succesul de care s-au bucurat ele nu doar în ţara natală a dramaturgului, ci mai peste tot în lume unde au ajuns să fie reprezentate- şi au fost montate în mult locuri- demonstrează mai întâi de toate că teatrul de factură psihologică nu reprezintă doar o filă de istorie a literaturii dramatice universale, nu e de domeniul amintirii. Ba din contră.

Că nu e trendy numai teatrul post şi post-post dramatic ce, neîndoielonic, îşi are propriul lui rost, că actualitatea şi modernitatea nu sunt numai apanajul acestuia şi că atitudinile exclusiviste, intolerante, în totală contradicţie cu însăşi invitaţia la dialog specifică artei dramatice sunt infirmate şi sancţionate de realitate, adică de public.

Martin McDonagh sau, mai corect spus, piesele sale au ajuns pe tărâm românesc cândva, prin 2005, graţie tandemului Cristi Juncu, în ipostază de traducător, şi Vlad Massaci , în aceea de regizor al spectacolului cu piesa Billy şchiopul de la Teatrul “Nottara”, înscenată câteva luni mai târziu şi la Teatrul “Maria Filotti” din Brâila de Szabó K. István. Tot la Brăila, Radu Afrim a montat un excelent spectacol cu o altă piesă a scriitorului irlandez- Omul-pernă- , spectacol nominalizat în 2008 la premiile UNITER pentru anul precedent, premii pe care nu le-a obţinut din cauza unei cabale în toată legea. Şi tot în 2008, piesa Regina frumuseţii din Leenane, excelent tradusă în româneşte de acelaşi Cristi Juncu a fost remarcabil transpusă scenic de Andreea Vulpe la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti, rolul Mag prilejuindu-i o creaţie remarcabilă actriţei Lucia Ştefănescu. Creaţie evidenţiată în vreo două-trei cronici, dar nerecompensată de un premiu pe măsură.

Acest ultim text menţionat, de fapt piesa de debut a lui Martin McDonagh, un debut petrecut în anul 1996, a atras atenţia şi Teatrului Maghiar de Stat “Csiky Gergely” d